Istoria Taramurilor Si Locurilor ^HOT^

Dacă îți dorești să citești cartea integral folosește butoanele de mai jos pentru a naviga la librăriile online care comercializează cartea Istoria taramurilor si locurilor legendare în format fizic.

Oamenii au inventat mereu tărâmuri imaginare de cercetat, de cucerit pentru a nu dezarma în fața ostilității vremurilor și a vitregiei sorții, de frică în fața măreției copleșitoare și misterioase a naturii sau, pur și simplu, din preaplinul imaginației.Citește tot rezumatul cărții Istoria taramurilor si locurilor legendare... Făcând harta acelor tărâmuri, Umberto Eco ne invită la o călătorie prin aceste lumi, pentru a le urmări nașterea, evoluția și, uneori, dispariția. Istoria tărâmurilor și locurilor legendare este o carte fundamentală, în care se vor regăsi nu doar intelectualii îndrăgostiți de fantezii și studii medievale, ci și cei dependenți de legendele copilăriei, aventurierii care, odată porniți în căutarea țărilor și paradisurilor imaginare, știu că nu doar destinația este importantă, ci și călătoria în sine. Fragment din volumul "Istoria tărâmurilor și locurilor legendare" de Umberto Eco: "O ultimă considerație: hărțile medievale nu aveau valoare științifică, răspundeau doar cererii de informații fabuloase din partea publicului, cam în același mod în care unele reviste cu hârtie velina din ziua de azi ne demonstrează existența farfuriilor zburătoare, iar la televizor ni se povestește că piramidele au fost construite de o civilizație extraterestră. Pe hartă care se află în Cronica din Nurnberg, datând tot din 1493, în afară de o reprezentare acceptabilă din punct de vedere cartografic, mai sunt desenați și monștrii misterioși despre care se credea că locuiesc pe acele meleaguri. Pe de altă parte, istoria astronomiei e bizară. Un mare materialist cum a fost Epicur cultivă o idee care a supraviețuit mult timp și despre care vorbește și Gassendi în secolul al XVII-lea, o idee prezentă în orice caz și în De rerum natura a lui Lucretius: Soarele, Luna și stelele, din multe rațiuni foarte serioase, nu pot fi nici mai mari și nici mai mici decât ni se înfățișează simțurilor noastre. Drept care, Epicur consideră că Soarele are un diametru cam de treizeci de centimetri. Și iată cum, dacă unele culturi străvechi credeau într-adevăr în forma plată a Pământului, mulți dintre contemporanii noștri, în contradicție cu stadiul cunoștințelor noastre istorice, încă mai consideră că anticii și medievalii credeau în Pământul plat. De unde rezultă că înclinația spre legenda se găsește mai mult de partea modernilor decât de cea a strămoșilor lor. Ca să nu pomenim de acei moderni și contemporani, mai mulți decât s-ar putea crede (a se vedea Blavier 1982 și Justafre pentru o bibliografie care stârnește râsul), care încă mai scriu cărți împotriva ipotezei lui Copernic sau care, ca în cazul lui Volivă susțin că Terra e un disc plat. ANTIPOZII. Pitagoreicii elaboraseră un sistem planetar complex în care Pământul nici măcar nu se situa în centrul universului. La periferie se află și Soarele, toate sferele planetelor rotindu-se În jurul unui foc central. Printre altele, fiecare sferă producea în rotația sa un sunet al gamei muzicale și, pentru a putea fi stabilită o corespondență perfectă între fenomenele sonore și cele astronomice, fusese introdusă chiar și o planetă inexistentă, Antipământul. Acest Antipământ, invizibil din emisfera noastră, putea fi zărit doar de la Antipozi. In Phaidon, Platon sugerează ideea că Pământul e foarte mare și că noi nu ocupăm decât o mică parte din el, drept care și alte neamuri ar putea trăi în alte părți pe suprafața sa. Această idee este reluată în sec. al II-lea î.Hr. de către Crates din Mallos, potrivit căruia existau două tărâmuri locuite în emisfera de nord și două în cea de sud, separate de un soi de canale oceanice dispuse în cruce. Crates consideră că ținuturile meridionale erau locuite, dar nu erau accesibile din partea noastră de Pământ. În secolul I d. Hr., Pomponius Mela emitea ipoteza că insula Taprobane (despre care vom mai vorbi) ar reprezenta un soi de promontoriu al unor tărâmuri meridionale neștiute. Aluzii la existența Antipozilor apar în Georgicele lui Vergiliu, în Pharsalia lui Lucan, în Astronomica lui Manilius, în Istoria naturală a lui Plinius. Dar vorbind despre acele ținuturi se năștea, bineînțeles, întrebarea: cum puteau să trăiască acei locuitori așa, cu capul în jos și cu picioarele în sus, fără a se prăbuși în neantl. Acestei ipoteze i se opune deja Lucretius. Firește, cei mai fermi adversari ai Antipozilor erau cei care nu recunoșteau sfericitatea planetei, printre care Lactanțiu și Cosmas Indicopleustes. Dar chiar și un autor de o mare înțelepciune cum e Augustin nu reușea să tolereze ideea oamenilor cu capul în jos. Asta și pentru că, dacă ar fi existat ființe umane la Antipozi, ar fi trebuit să se gândească la creaturi care nu se trăgeau din Adam și pe care mântuirea le-ar fi ocolit. Totuși, încă din sec. al V-lea, Macrobius oferise argumentele sale raționale pentru a demonstra că nu era nimic irațional să crezi în existența unor făpturi care puteau să trăiască în voie în cealaltă parte a globului."Citește mai puțin...

Nu mai pierde timpul! Am realizat pentru tine lista cu librăriile online care vând Istoria taramurilor si locurilor legendare și poți alege librăria cu prețul cel mai mic ? ca să comanzi chiar acum. 2b1af7f3a8